Doamna Vera e înconjurată de plante, o insulă de verdeață de care are grijă chiar și astăzi, la 90 de ani. Își amintește cu drag de copilărie, chiar dacă vremurile nu au fost ușoare. În 1938, avea doar 5 ani pe atunci, au intrat în vigoare legile anti-semite, votate de Parlamentul României. Membrii comunității evreiești nu mai aveau voie să se plimbe pe străzile principale ale orașului, le era interzis accesul la teatru, la cinematograf. Cu toate astea, părinții Verei au încercat să o protejeze pe fetiță de vremurile negre prin care treceau evreii români. A crescut într-o curte pavată, alături de alți copii evrei și maghiari cu care se juca cu păpușile, ori furau nuci. Tot de atunci a început să cânte a pian. În 1944 au fugit din Arad, împreună cu familia, ca să scape de deportări. Mulți alții nu au reușit. A văzut cum soldații trăgeau cu mitraliera în trenul în care încerca să scape.

Acum, la fel ca și atunci, în zilele de vineri aprinde lumânările de Shabat, iar în zilele de sărbătoare merge la Templu, după care gătește găluște din pâine nedospită. Se simte apropiată de comunitate, care încearcă, prin muzică și prin artă, să țină vie tradiția evreiască la Timișoara.

După război a intrat la Conservatorul din București, iar în 1976 s-a mutat la Timișoara, unde a lucrat ca profesoară de pian și a pregătit, până de curând, numeroase generații de muzicieni. Doamna Vera este îndrăgostită de muzică, pe care o cântă și o studiază de mai bine de opt decenii. Pentru ea, muzica devine substanță, o compoziție a cărei frecvență aproape că poate fi văzută cu ochiul liber.

„Muzica este partea cea mai frumoasă din viață, iar folclorul românesc are o culoare muzicală deosebită, aceeași culoare pe care o au costumele populare românești. ”