ȘVABI
Frau Emma Bader din Gottlob
Localitatea Gottlob are un loc special printre satele din Banat. Este mai renumită decât vecinele ei, și nu pe nedrept. Și-a câștigat locul în inima timișorenilor, care știu că în împrejurimile așezării cresc cele mai dulci lubenițe din vestul țării. Așa zice toată lumea, așa zic și țăranii de prin piețe, în timp ce te servesc cu dopul vărgat, roșu și zemos, decupat cu mâini de meșter. Dacă întrebi în stânga și-n dreapta afli de la oameni că în Gottlob există cinematograf și festival de film, o spun cu fală, chiar dacă nu-s de-ai locului. Cum altfel? Un sat din Banat cu cinematograf? Câți alții mai au? Vă spunem noi. E singurul din țară. E renovat pe bani europeni și pe fonduri locale, și este semnul hărniciei gottlobenilor.
Gottlobul a fost înființat, la fel ca o bună parte din satele bănățene, la sfârșitul secolului al 18-lea, de către coloniști șvabi sosiți din Luxemburg, Lotringia, Alsacia, Mainz, Trier și Franconia. Așezarea a fost construită rapid, documentele vremii consemnând că cele 203 case au fost ridicate în mai puțin de 10 luni, din aprilie 1772 până în februarie 1773. La 1880 era luminat cu lămpi de petrol, iar în 1912 avea rețea stradală de curent electric. În 1936, În Gottlob funcționa o fabrică de țiglă, moară, reuniune agricolă, trei fanfare, un cor și o asociație a pompierilor.
În traducere, numele așezării poartă cu el o legendă – pe drumul către parcelele care le fuseseră arondate, coloniștii au fost însoțiți de o ploaie torențială care s-a oprit brusc chiar când au ajuns pe viitoarea vatră. Fericiți, oamenii au ridicat mâinile în aer și au exclamat „Gottlob!”, adică „Slavă lui Dumnezeu!”
Totuși, vremurile și istoria nu au fost blânde cu gottlobenii. Războiul, deportările în Rusia și în Bărăgan, apoi comunismul i-au rărit pe șvabii din sat. Acum au rămas mai puțin de 100, nici măcar 10% din numărul de odinoară.
Frau Emma Bader e de-a locului. S-a născut în Gottlob și acolo a trăit aproape toată viața. De multă vreme se ocupă cu îngrijirea cimitirului din sat, pe aleile căruia se plimbă ajutată de un cadru de fier. În fiecare duminică pășește cu grijă printre pietrele funerare, oprindu-se pe rând la mormintele rudelor și prietenilor care nu îi mai sunt alături, dar pentru care poartă aceeași iubire.
Cea mai mare pasiune, care a însoțit-o toată viața, este muzica. Iubește cântecele svăbești pe care le-a învățat în copilărie, și romanțele pe care dansa în tinerețe, care, ne spune ea, exprimă cel mai bine dragostea ei pentru viață. Muzica a ajutat-o să treacă peste deportările la care a fost martoră. În 1945, au venit rușii, care au arestat aproape 200 de germani, inclusiv pe tatăl ei, și i-au trimis departe, la minele de cărbune din Rusia. Apoi, cum niciun necaz nu vine singur, 10 ani mai târziu, alți 300 de nemți au fost duși în Bărăgan.
Atunci a început să cânte, pentru că nu mai suporta atmosfera sumbră din familie, și nici tristețea mamei. Mergea la rugi, unde iubea să danseze și să cânte cu ceilalți tineri. Era lăudată de muzicieni pentru pofta cu care interpreta cântecele tradiționale, singurul fel prin care reușea să aline drama prin care trecea familia ei.
Ne spune: „Eu am fost nebună după muzică, tare mi-o plăct să cânt. Vecina din față îmi deschidea geamul și mă îndemna – Geh me singen! – Hai să cântăm! Eu croiesc și tu, Emma, mă ajuți la probe. Hai, cântă-mi. Și eu cântam. O îndemnam și pe ea, dar ei îi plăcea să mă asculte pe mine.”
Din Gottlob nu a plecat, deși familia ei este în Germania. Am întrebat-o de ce, și ne-a răspuns cu candoarea omului trecut prin viață, cu bune și cu rele, un mesaj încărcat de melancolie și emoție: „Aici e casa mea, aparțin acestui loc, la fel ca vântul și marea, iar despărțirea mi-ar rupe inima.”
Timp de trei secole, gottlobenii au prins rădăcini puternice în pământul pe care s-au așezat, în care au săpat și în care s-au îngropat. Puțini au fost cei care au plecat de bună voie. O parte au fost smulși din sânul familiilor și aruncați în gerul Rusiei sau în arșița Bărăganului. Câțiva s-au întors, dar greutățile i-au vânturat care încotro.
Cei care au rămas, își amintesc vremurile trecute și le prețuiesc ca pe mărturii ale vieții tumultoase și al destinului încâlcit care însoțește satul bănățean. Și, în ciuda tuturor vicisitudinilor, iubesc viața și rostul pe care l-au primit, și nu au uitat că primii gottlobenii au strigat „Slavă lui Dumnezeu!” atunci când au sosit pe aceste meleaguri, semn că locul lor este aici, în satul cochet, cu o istorie de trei secole, îngăduitoare sau zbuciumată, senină sau dureroasă, care astăzi are, cinematograf, festival de film și cea mai bună lubeniță din vestul țării.
Ioan Fodor și doamna Maria din Recaș
Cum ieși din Timișoara și treci de Remetea Mare, mai ai un pic până la Recaș. Sunt doar 19 kilometri de drum drept, iar intrarea în oraș e chiar acolo de pe unde începe pusta bănățeană să se unduiască lin spre dealurile de la Lugoj. Prima atestare a Recașului a fost acum mai bine de șapte sute de ani, la 1318. Numele său vine din slavă, de la „rika”, cuvânt care înseamnă pârâu.
În decursul secolelor, În Recaș s-au așezat, în valuri succesive, coloniști de pe tot cuprinsul Balcanilor și a Europei Centrale. În 1359 vin câteva familii din Moldova, care se alătură, se pare, unui nucleu de familii de bulgari. La 1650 sosesc sârbi din zona Bacica. Prin urmare, în oraș se formează trei așezări: Recașul Valahilor, Recașul Șocaților (al sârbilor) și Recașul Bulgaria. Apoi, un secol mai târziu, guvernatorul habsburg strămută în zonă un număr mare de șvabi, care se așează și își construiesc case. În final, după ce Banatul intră sub administrație austro-ungară, spre sfârșitul secolului al 19-lea apar și coloniștii maghiari. Cronicarii vremii consemnează că în acea perioadă, în Recaș existau o fabrică de cărămidă, un ziar german cu apariție săptămânală, iar mai târziu, în interbelic, o școală primară, o școală confesională, un cazino, o asociație de pompieri, un cerc agricol german și un club sportiv. Din 2004, a devenit oraș.
Recașul are o arheologie proprie, a multiculturalismului specific Banatului. O vreme îndelungată, românii, sârbii, maghiarii, germanii, croații, bulgarii și romii au trăit împreună, s-au respectat și și-au împrumutat muzica, rețetele, tradiții, ba chiar și din limbaj, iar numărul lor a fost relativ echilibrat. La fel ca în multe alte așezări din zonă, începând cu anii 1970 numărul locuitorilor de altă etnie decât cea românească a scăzut dramatic. Dacă la 1900, din populația totală de aproximativ 12.000 de locuitori, germanii, maghiarii și sârbii numărau mai mult de 50%, astăzi, împreună, mai reprezintă doar 10% din totalul recășenilor.
Cei mai bătrâni din Recaș își amintesc cum începând cu 1945 și până în 1949, o parte din șvabii din Recaș, alături de un număr important (aproximativ 75 000) de etnici germani din Banat și din Transilvania (sașii) au fost deportați în Rusia și internați în lagărele de muncă forțată din regiunea minieră Donbas și în pădurile din Munții Ural, unde au fost supuși la un regim de exterminare.
Doamna Maria are 91 de ani și este o supraviețuitoare a unui asemenea lagăr de muncă. În 1945, când nu avea nici 18 ani, a fost arestată și dusă cu forța în Rusia, alături de alte femei din localități bănățene. Timp de patru ani a lucrat în mină, la Donbas, apoi la Kadevka. Ne-a povestit cum în fiecare zi cobora la 500 de metri sub pământ și scormonea după cărbuni. Când ieșea la lumină, era neagră la piele ca tăciuniele. În anii aceia a uitat cum arăta pâinea, nici biserică nu a văzut, nici slujbă nu a auzit, dar s-a rugat foarte mult. În ˈ49 a fost eliberată și s-a întors în Recaș. Când a ajuns acasă, bunica ei, care a venit să-i deschidă poarta, nu a recunoscut-o. Doar cățelușa a știut-o, și a sărit să o întâmpine.
De atunci duce o viață liniștită, deși urmările acelor zile o bântuie și azi. Ne vorbește cu emoție despre viața ei și despre vremuri pe care astăzi cu greu le mai putem înțelege. Am rugat-o să ne zică o povață, una a cărei semnificație este exclusivă legată de traiul ei zbuciumat. Ne-a răspuns simplu: „Din război, nimic bun nu o să vedeți!”
Tot din Recaș este și domnul Ion Fodor, acordeonist la Forumul Democrat Geraman și cantor la biserica din Recaș. Deși este maghiar, a adoptat tradițiile șvăbești și își amintește de toți nemții plecați în Germania, despre care mai deapănă povești atunci când merge la forum sau la rugi. Ne-a povestit de-a fir a păr despre rugile svăbești, despre anii ˈ70 – atunci când nemții au început să plece, și mai ales despre muzică, pasiunea sa cea mai mare, pe care a prins-o de la șvăboaicele din oraș.
Îi e ciudă că nu a învățat germana de mai tânăr, înainte de plecarea șvabilor. Ne povestește despre anii tinereții, când în Recaș jucau fotbal maghiarii cu nemții, nemții cu croații, meciuri tur-retur și campionate. S-au dus vremurile acelea, ne spune. Când s-a întors din armată parcă nimic nu mai era la fel. Germanii începuseră să se împuțineze.
„Am înțeles că ei sunt foarte bine acolo, dar nu sunt acasă. Cea mai bună decizie din viața mea a fost că nu am plecat. Și ei se bucură când văd un recășean. De aici nu se vede, dar acolo e altfel, se vede când mergi acasă. Locul, valorile, sentimentele, tot ce poți să culegi de aici, ei le-au părăsit și au plecat, e ca și cum ai cedat într-un război. Au plecat să trăiască mai bine, dar unii nu s-au acomodat, mai ales bătrânii. Am încerca și eu, dar pentru mine nu a funcționat.”
Despre kirchweih-ul svăbesc ne spune că era închis, puteau să participe doar nemții, și la Recaș ținea mult, 3 săptămâni. Germanii se îmbrăcau în porturile populare, iar când treceau pe stradă erau admirați de toată lumea. Cântau doar polci și valsuri, iar muzica răsuna în tot orașul.
Domnul Fodor este îndrăgostit de muzica șvabilor. Prea puțini din Recaș o mai știu și o mai cântă. E pierdută în biblioteci și în colecții prăfuite, pe sute de partituri pe care maghiarul le caută și le învață. Atunci când nu este un arheolog al muzicii, domnul Fodor compune: „Muzica mă scoate zilnic, noaptea nu pot să dorm, așa că îmi iau acordeonul și cânt. La fel cum fumătorul își aprinde o țigară, așa și eu merg la acordeon și îmi notez. Mulțumesc șvabilor, le sunt dator celora care m-au învățat, dator vândut. Când, mai ales aici, în Banat, pentru orice comunitate, numai să îmi pună notele în față.”
Recașul și recășenii au un loc special pe harta Banatului. Deși nu au fost feriți de schimbările prin care au trecut toate etniile după cel de-al Doilea Război Mondial, cei rămași au încercat să păstreze cum au putut mai bine amintirea celor care nu mai sunt și tradițiile care au oferit Banatului identitatea multiculturală și multiconfesională cu care ne mândrim azi. Până la urmă, în felul specific celor care trăiesc aici, recășenii și-au împrumutat și și și-au oferit unii altora, indiferent de etnie, tot ce au avut mai de preț, fie ca e vorba despre amintiri, povețe sau, ca în cazul domnului Fodor, muzica – poate cel mai important element al identității etnice locale.
Edith Barta din Biled
Biledul e vechi. Documentele îl atestează la 1462, dar toată lumea știe că pe locul actual al comunei ar fost o cetate slavă, ridicată pe la 1100 și abandonată mai târziu. Tot de atunci îi provine și numele – Belu-Liod, adică Gheața Albă. Dar e chiar și mai bătrân. Din pământul umed al Apei Mari, pârâul leneș care străbate o luncă presărată cu pădurici de goruni, ulmi și frasini, austriecii au scos la lumină monede romane de aur, bronz și argint, bătute pe vremea lui Constantin cel Mare.
Între 1765 și 1775 în zona Biledului s-au așezat germanii, parte a celei de-a doua colonizări a șvabilor (zweiter Schabenzug). Istoria consemnează momentul drept „colonizarea tereziană”, migrație care a adus adus în Banat aproape 8.000 de familii. Câțiva au rămas pe vatra de astăzi a satului și l-au ridicat nemțește, cu străzi drepte ca o tablă de șah. Până la sfârșitul secolului, arhivele consemnează 252 de case, o biserică (zidită în 1786), și o școală, semn că oamenii o duceau bine, iar munca le era prielnică. La puțin timp comuna a căpătat statut urban și a devenit parte a Episcopiei Zagrebului.
Timpul a trecut, iar istoria Biledului s-a schimbat. Începând cu anii `50, nemții au făcut cale întoarsă către Germania. Au mai rămas puțini în sat, vreo 200, o mână de oameni a căror casă este încă pământul în care străbunicii lor s-au așezat acum aproape trei secole. Sunt extrem de activi și înțeleg impactul cultural pe care l-au avut în istoria Banatului, la care încă aleg să contribuie: au festivaluri, întâlniri, ansambluri de muzică populară, expoziții și conferințe.
Frau Edith Barta este membru al acestei comunități. Țese costume populare șvăbești pentru ansamblul folcloric „Banater Rosmarein”- grup înființat în 1992 cu scopul de a duce mai departe tradițiile germanilor din Banat. Din mâinile ei se nasc șaluri, veste, fuste și șorțuri, toate cusute cu aceleași tehnici de acum câteva secole. Munca e migăloasă, mai ales pentru că portul trebuie făcut de către o singură persoană. Frau Barta este o artistă, parte a unei bresle de meșteșugari, o mână de ei în tot Banatul, care întreține și perpetuează cel mai important element al apartenenței la o comunitate.
Costumul tradițional este poate cea mai autentică expresie a unei comunități, el reprezintă individualitatea și continuitatea unei etnii, chiar și dizlocate, a unei legături neîntrerupte cu trecutul, cu tradițiile, cu miturile fondatoare, cu simbolistica ciclicității anotimpurilor și a vieții. Fiecare popor îl are, specific și unic, iar calitatea lui oficială (de port național) dovedește importanța pe care o are la nivelul conștiinței identitare.
Am vorbit cu Frau Barta despre costumele populare și despre procesul prin care ele sunt confecționate. Răspunsul a fost prompt: „tradiția trebuie continuată, trebuie transmisă mai departe, așa cum este ea. Materialele trebuie să fie identice cu cele folosite în trecut, iar costumul trebuie lucrat singur, pentru că doar așa poți aprecia complexitatea lui, iar pe urmă aspectul și mândria de a-l purta este mai mare”.
Femeile măritate au un Tracht (așa se numește portul) mai simplu, de obicei de culoare închisă-albastră. La fetele nemăritate, costumul este alb și frumos împodobit. Pe umeri poartă un șal – Schal, iar peste o vestă – Weste. Fusta, care este compusă din 3 sau 4 jupoane – Unterröcke, este „asamblată” dintr-o o fustă principal – Rock și un șorț – Schürze. Se mai poartă și un alt șorț, care vine pe spate, și care se numeste Flitsche. Florile de pe haine se pictează manual, cu migală, iar fiecare pliseu este făcut cu un băț, tot manual, la fel ca în trecut. Bogăția și complexitatea portului obligă fetele ce îl poartă să apeleze la ajutor atunci când se îmbracă.
Băieții necăsătoriți poartă pălării, fiecare cu modelul specific localității de unde provin. Decorațiunile sunt produse din diverse sârmulițe, din care se fac romburi sau forme de frunze, care apoi se îmbogățesc cu ațe colorate. Pe lângă ele se mai lipesc flori tăiate din materiale, bobițe de staniol, bețe cu sclipici și oglinjoare, care acoperă pe de-a-ntregul borul pălăriei. În rest, flăcăii se îmbracă cu pantaloni – Hosen, cămașă – Hemd, și vestă – Weste.
Portul popular spune o poveste dincolo de modalitățile prin care este croit, țesut și împodobit. El reprezintă un demers al continuității în secolul 21. În spatele modelelor și a podoabelor se află ascunsă o paletă de sentimente, trăiri și năzuințe, mesaje ce reflectă valori comune, sociale și morale, specifice comunităților care îl produc. Prin timpul și efortul depus în crearea lui, Frau Barta reprezintă artizanul unei lumi care se străduiește să se adapteze modernității și care caută să își găsească, în același timp, potrivit principiilor deja orânduite, locul binemeritat nu doar în amintirea Banatului vechi, ci și în identitatea celui de astăzi.
