SÂRBI

Iavorca Iorgovan / Gelu

Umblă vorba despre bănățeni că ar fi zgârciți, ori că sunt prea cumpătați. Că dacă îți oferă ceva de mâncat sau de băut, bine ar fi să zici da, că a doua oară nu te mai întreabă și rămâi flămând. Nimic mai departe de adevăr. Iavorca Iorgovan, sârboaică din Gelu, profesoară de limba română – acum pensionată, păstrătoare a tradițiilor culinare ale sârbilor, gătește îmbelșugat și o face atât de bine încât nu ai cum să te ridici de la masă înainte să te fi ghiftuit. 

Doamn Iorgovan s-a născut în Gelu, unde a și predat limba română timp de peste patru decenii. Și deși a ieșit la pensie, e la fel de energică și de aprigă ca întotdeauna. Culege tradiții, proverbe și zicători sârbești, pe care le publică, sperând că astfel ele nu vor fi uitate și pierdute. Are un volum despre jocurile copilăriei, unul despre cusăturile populare, altul despre meseriile vechi și de-acum uitate ale Banatului. Și, mai mult decât atât, a amenajat un muzeu într-o casă veche sârbească, unde călătorul poate intra, se poate răcori și poate vedea cum se trăia la începutul secolului trecut. 

Preocupările ei sunt adânc înrădăcinate în nostalgia unei vieți trăite bănățenește, în sânul unei comunități amestecate, cu sârbi, germani, maghiari și români, care petreceau împreună la rugi sau la kirvei, sau care, pentru a se saluta mai ușor, învățau măcar câteva cuvinte din toate limbile care se vorbeau în sat.   

Copil fiind, își amintește și deportările, îi ține minte pe toți cei care au fost luați și duși departe, în Bărăgan, în mijlocul acelei pustietăți atât de diferite de locul pe care sârbii îl știau și îl prețuiau. Știe poveștile celor care au supraviețuit și au reușit să se întoarcă acasă și își trage puterea din acele mărturii grele și împovărătoare. Și își amintește cum nemții i-au îmbărbătat pe sârbi. 

Își mai amintește și despre micul trafic, contrabanda pe care o făceau sârbii peste Dunăre. Cei din Gelu nu au participat, dar tot de acolo își cumpărau vegeta, gumă de mestecat, blugi, viniluri, cafea și țigări. Și tot spre ei priveau la televizoarele Diamant: la RT Beograd, Treci Kanal sau Novi Sad 

Nu există amabasador mai de nădejde decât mâncarea. Gastronomia bănățeană este o bucătărie de împrumut. Digestivul e românesc, supa sârbească, papricașul unguresc, iar ștrudelul nemțesc. Doamna Iorgovan vine cu tăvile pe care le înghesuie pe masa din casa veche sârbească: cartofi cu dovleac și cârnați, și strudel de vișine, făcut în casă. Toate scoase proaspăt din cuptor, sută la sută bio.

 Ne îndeamnă să mâncăm și ne povestește despre copilăria ei în satul sârbesc. Despre jocurile și cântecele pe care le cântau pe uliță, despre rugă, despre ansamblul de alămuri a germanilor, despre tamburașii sârbi. Nu putem să refuzăm mâncarea. E delicioasă. 

O întrebăm ce înseamnă să fi sârb, sârb bănățean, sârb de orice fel. Râde și ne răspunde „O fi muzica, dar nu numai muzica. Sârbii sunt un popor care face totul până la capăt. Muncesc până la capăt, se ceartă aprig, dansează și cântă până răgușesc, petrec până în zori. Nimic nu se face cu jumătate de măsură.” 

Demersul doamnei Iorgovan, alături de preotul Ciobotin Blagoie, este unul al supraviețuirii. Sârbii din Gelu s-au răsfirat, tinerii au emigrat către orașele mari, părinții au rămas, iar bătrânii au murit. În sat mai sunt 130 de sârbi, iar lupta celor doi se duce împotriva, chiar ei ne-au spus-o, „globalizării sălbatice”, care dezrădăcinează comunitățile și le vântură. Identitățile se pierd, la fel și istoria mică, cea a tradițiilor locale, a cotidianului, a obișnuitului. 

O ascultăm atenți și ne gândim că eternitatea s-a născut la sat, vorba lui Blaga, dar tot acolo va și muri. Ne îmbărbătăm totuși, pentru că energia Iavorcăi Iorgovan e un decoct salvator. Ne încredem în ea, pentru că știm că deocamdată tradițiile sârbești stau în siguranță, păzite cu sfințenie în cărțile de proverbe și zicători, în casa-muzeu, în mâncarea delicioasă de pe masă.

Ciobotin Blagoie / Gelu

Există două feluri de sate în Banat. Primele sunt cele prin care treci cu mașina spre o destinație oarecare, străbătute de un drum european, în fapt mici așezări acoperite cu o poleială urbană și contemporană: supermarketuri, firme, magazine de tot felul. Singura grijă pe care o ai este să nu depășești limita de viteză și să fii atent la trecerea de pietoni din fața primăriei recent renovate. 

Apoi sunt celalalte sate, departe de arterele principale, pe drumuri aerisite și șerpuitoare, care taie colinele joase ale Banatului de câmpie, ale Banatului vechi și multietnic, care mai poartă, pe alocuri, scânteierea coroanei crăiești. Așezări liniștite și ordonate, duminicale.

Din când în când, dintr-o curbă răsare câte-un CAP vechi, cu cărămizile răsucite de vreme, semn că în vremuri nestatornice, oamenii strâng cu o mână și risipesc cu cealaltă. Dar timpul e îngăduitor cu ei. 

Vechea împărțeală etnică, moștenire austriacă din vremea colonizărilor, se mai poartă din loc în loc. E semnul rădăcinilor pe care oamenii le-au prins în pământul mânos, și care nu au putut fi smulse pe de-a întregul niciodată, chiar dacă neajunsurile ultimului secol au lăsat brazde adânci. 

Ca să ajungi în Gelu (sârbă-Ketvelj; germană-Ketfel; maghiară-Kétfél), trebuie să te îndrepți spre granița cu județul Arad, să ieși pe drumul care duce la Sânandrei, să treci pe lângă rezervația ornitologică de la Satchinez, și apoi, când simți că drumul începe să te urce, să tragi pe dreapta pentru că ai ajuns. Odinioară, potrivit unui recensământ din 1910, din cei 1672 de locuitori ai satului, 1290 erau sârbi, iar restul erau nemți, armeni și români, chiar în ordinea asta. Astăzi proporțiile s-au inversat, iar sârbi mai sunt puțin peste 130. Vremurile au fost grele: comunism, deportare, colectivizare, tranziție și apoi migrație către oportunitățile imediate ale orașului.

Pe cei rămași îi păstorește Ciobotin Blagoie, preot blajin și cumsecade, pe care l-am întâlnit aproape de biserica ortodoxă de rit sârbesc, construită în 1746 într-o vatră nouă, la care slujește de peste treizeci de ani. Părintele este din Gelu, acolo a făcut școala primară, apoi s-a înscris la Liceul de Arte Plastice, la Timișoara. S-a pregătit să mearg la facultate tot la Arte, dar, între timp, un alt gând a început să îi dea ghes, un imbold venit din bătrânii familiei-străbunicul său cânta la strană, iar tatăl său a fost epitrop chiar la biserica pe care o păstorește acum. Prin urmare s-a înscris la Teologie, dar talentul artistic nu l-a irosit – scrie poezii, pe care le-a și publicat în câteva volume. 

A rămas în Gelu să aibă grijă de sârbi și de tradițiile locului, pe care le încearcă să le păstreze întocmai cum au fost lăsate, căci sunt o moștenire, ne-a spus, una care trebuie prețuită -trăsătura cea mai însemnată a oricărei comunități, fie că aparține sârbilor, nemților sau românilor, ori fie că au fost împrumutate de și aduse în contemporaneitate datorită bunei înțelegeri care caracterizează Banatul multietnic. 

Ne-a povestit despre cântecele și slujbele de Crăciun, despre alaiul de salcii din Vinerea Mare și despre coronița care străjuiește intrarea în lăcaș, ce rămâne acolo tot timpul anului, ca un paznic; despre ruga sârbească, despre poeziile și cântecele pe care le cântă copiii la joacă, vechi precum rădăcinile sârbilor în acele locuri. 

Sârbii din Gelu s-au așezat în zonă prin secolul 15, veniți din peninsula Balcanică, de unde au plecat ca să scape de turci. Între timp s-au mutat pe o vatră nouă, unde au construit biserica, iar mai târziu, pe la 1800, o școală cu predare în limba sârbă. 

Părintele ne-a condus și în biserică și ne-a plimbat prin fiecare colțișor, bucuros și entuziasmat, pregătit cu câte o istorioară sau o snoavă pentru fiecare loc pe care ni l-a arătat. Spre deosebire de multe alte biserici din Banat, cea din Gelu e renovată de curând, tot datorită efortului depus de părintele Blagoie, care a mobilizat autoritățile locale. În spatele ei se află și o casă unde se pot organiza evenimente, renovată și ea. Pe pereți sunt tablouri și portrete cu generații de oameni care au cântat în corul bisericii, cu cei care cântă acum, cu familiile de sârbii înstăriți care au participat cu bani pentru clopote și la achiziționarea pământului. Dar și un tablou cu cneazul Lazăr, care i-a învins pe turci la Câmpia Mierlei. E ca un muzeu al sârbilor care au fost, dar și al celor care duc mai departe tradiția comunității vechi de secole. 

Când am plecat, domnul Blagoie ne-a mulțumit, ne-a strâns în brațe, ne-a binecuvântat și a rămas în poarta bisericii, de unde ne-a făcut cu mâna. Ne-am întors acasă zâmbitori și fericiți, pentru că deși timpul le vântură pe toate, există totuși oameni care ne ajută se nu ne risipim și care strâng în jurul lor obiectele și tradițiile cele mai de preț, gata tot timpul să ni le înapoieze. 

     

Ilia Grubacichi / Sânmartinu Sârbesc