BULGARI

Pavel Velciov și Ștefan Budur / Dudeștii Vechi

Din cei aproape 8000 de bulgari stabiliți în România, în jur de 6000 trăiesc în Banat. Cei mai numeroși sunt la Dudeștii Vechi, aproape 3000. Strămoșii lor au trecut Dunărea începând cu 1688, pornind din nord-vestul Bulgariei după răscoala antiotomană de la Ciprovți. În 1738, o parte dintre ei, bulgari catolici, au întemeiat Beșenova Veche (Stár Bišnov), localitate care astăzi se numește Dudeștii Vechi. Poate mai puțin cunoscut de către 

Despre istoria și tradițiile lor ne-a povestit domnul Pavel Velciov, dudeștean dintr-o familie de bulgari stabiliți aici de aproape trei secole. Bulgarii din Dudești au fost grădinari și agricultori iscusiți și și-au muncit pământul cu râvnă. Când au ajuns pe locul unde astăzi se ridică satul, guvernatorul de atunci al regiunii le-a împărțit pământ și le-a dat semințe. Bulgarii s-au descurcat bine și au prosperat. Prin interbelic satul număra aproape 7000 de locuitori, țărani mijlocași – aveau case frumoase, animale, utilaje. 

Bulgarii din Dudești sunt catolici, și reprezintă, alături de cei din nord-vestul Bulgariei, o comunitate unică. Folosesc alfabetul latin și vorbesc o limbă vernaculară, cu influențe din germană, maghiară, română și sârbo-croată. La sud de Dunăre sunt cunoscuți drept bulgari bănețeni. Întotdeauna au pus accent pe educație și spiritualitate.  Biserica din sat a fost ridicată la 1804 și este zidită în stil neo-baroc. Duminica era dedicată lui Dumnezeu. Nu se lucra, iar obiceiurile erau strâns legate de credința catolică. De Crăciun, copiii ieșeau la colindat, iar alaiul interpreta o piesă de teatru, a cărui personaje erau 2 îngeri (care cântau) și 3 păstori (ce discutau despre Nașterea Mântuitorului).  

În Dudești, poate mai puțin știu azi, s-a născut Carol Telbisz, primar al Timișoarei aproape trei decenii (1885-1914), cel care astăzi este considerat a fi principalul artizan al modernizării orașului. Telbisz a reorganizat Timișoara după modelul vienez, și a transformat orașul într-unul dintre cele mai dezvoltate din Imperiul Austro-Ungar.  

După război, vremurile s-au schimbat. Comunismul a deturnat vechea ordine socială. Dudeștenii bogați au fost etichetați drept chiaburi și desproprietăriți. Colectivizarea, începută în 1949, i-a forțat pe țăranii din toată România să își cedeze pământul și agoniseala. 

În vara lui 1951, armata a sosit în Dudești și a arestat mai mult de 400 de oameni, pe care i-au suit în trenuri de marfă și i-au trimis în Bărăgan. S-au descurcat și acolo. Au săpat bordeie, au lucrat la Colectivă. Nu au murit de foame. A stat acolo până prin 1956, timp în care traiul și lumea pe care o știau lăsată în urmă, acasă, dispăruse pentru totdeauna. Comuniștii le naționalizaseră pământurile. O bună parte au plecat s-au întors în Bulgaria, la mai bine de două secole de când străbunicii lor au sosit în Banat. Alții au rămas, iar după 1989 și-au recuperat averile. 

Astăzi, comunitatea bulgarilor din Dudești este deosebit de activă. Au și o vorbă pentru asta, după care și trăiesc: „Dacă te culci și dormi, nu o să ai niciun fel de amintiri”. Prin urmare, fac eforturi pentru a-și păstra identitatea și comunitatea închegată. Mulți tineri au plecat în occident, iar cei bătrâni nu mai au pe cine învăța istoria și tradițiile. Cântecul Bulgăresc de Anul Nou, care, la fel ca sceneta de Crăciun, este parte a tradiției locului, nu prea mai e cântat, pentru că sunt puțini cei care îl mai știu. O altă îngrijorare a domnului Velciov o reprezintă costumele populare, imaginea identității lor, pe care nu mai are cine să le coasă și să le croiască.   

 Însă, nu s-au lăsat bătuți. Au înființat ansambluri la care încearcă să îi atragă pe tineri, organizează festivaluri de muzică, concursuri de gătit rețete tradiționale, și sunt foarte mândri de moștenirea culturală, pe care au început să o transmită și românilor din sat. 

Iar în mijlocul tuturor acestor eforturi se află muzica, pe care bulgarii o iubesc. Ștefan Budur s-a născut în Dudeștii Vechi. La fel și părinții săi, la fel și bunicii. Este pasionat de muzica bulgărească, pe care o și cântă la muzicuță. Are și o colecție de instrumente, pe care ne-a arătat-o cu mândrie și despre care ne povestește că a început să o alcătuiască încă din copilărie, de când s-a și apucat de muzică. 

De atunci, a participat la numeroase concursuri și festivaluri, la care a câștigat premii pentru interpretarea cântecelor bulgărești, care sunt altfel decât cele românești, mai vesele, mai de joc, de pahar. Bulgarii știu să petreacă și nici chiar greutățile nu îi împiedică să danseze și să joace, daca așa li-e pofta. 

Pentru el, muzica este terapie, chiar așa îi și spune „meloterapie”, și crede, pe drept cuvânt, că l-a salvat de multe ori în viață, l-a ajutat să treacă peste greutăți, i-a îndulcit  necazurile. Melodiile le știe toate pe din afară, le învață notă cu notă și le cântă încontinuu. O parte din ele, cele mai vechi, le-a cântat și în armată, iar timpul până la eliberare i-a trecut mai ușor. Le știe și acum, pentru că, după cum ne zice cu mândrie și bucurie, „muzica nu se uită niciodată.”

Soarta bulgarilor din Dudești este sinonimă cu destinul Banatului. Este o luptă cu furtunile pe care istoria le-a aruncat în calea cursului firesc al vieții. Dudeștenii, la fel ca șvabii, la fel ca maghiarii, la fel ca sârbii, le-au înfruntat, cu gândul la nostalgia unor vremuri liniștite, care s-au pierdut cândva în deceniile trecute. Acel aranjament la care au contribuit veacuri de-a rândul, îi determină astăzi să păstreze ce au moștenit și să recâștige ce au pierdut – unicitatea identității în ansamblul multietnic al regiunii. Și fac asta cu mândrie și cu răbdare, veseli și bucuroși pentru locul binemeritat pe care îl au în istoria și în cultura Banatului.

Ecaterina Nedelcu și Maria Buniov / Vinga

Vinga nu e în Timiș, e în Arad, dar e tot o parte a Banatului, pentru că se află la sud de malurile Mureșului. Prima atestare a unei vetre în zonă are loc în 1231, iar de atunci își continuă neîncetat existența, deși cronicile și documentele istorice consemnează că viața în Vinga nu a fost ușoară, localitatea fiind jefuită și arsă de mai multe ori. Dar locuitorii Vingăi sunt tari, ca piatra din colina pe care se ridică satul. 

Istoria care ne interesează pe noi începe la 1741, după ce intră în stăpânirea Imperiului Habsburgic. Anterior, localitatea fusese atacată de turci și arsă din temelii, lăsată aproape pustie. Însă, în acel an, Maria Tereza oferă pământul din zonă unor familii de bulgari catolici, care se luptaseră cu otomanii în răscoala de la Kripoveț și care fugiseră de mânia turcă peste Dunăre, în Banat. 125 de familii se mută în sat, își construiesc case și se apucă să muncească pământul. 

În scurt timp, Vinga se ridică și, trei ani mai târziu, primește statutul de oraș, devenind Tereziopolis-Vinga. Comunitatea va prospera, iar jumătate de secol mai târziu, un recensământ arată că în sat locuiesc 300 de români și mai mult de 4000 de bulgari. Biserica, locul de congregație al bulgarilor, devine neîncăpătoare duminica și în zilele de sărbătoare, așa că mai marii satului pornesc o colectă pentru a ridica o altă biserică, una mai mare.  

Dintre bătrânii de azi, unii își mai amintesc, din povești, vremurile care au urmat acelui moment. Am vorbit cu doamna profesoară de muzică Ecaterina Nedelcu și cu doamna Maria Bunov, care are grijă de biserica din Vinga. 

Legendele spun că biserica s-a ridicat pe mai mult de 3 milioane de cărămizi, la care toți bulgarii din Vinga, înstăriți sau nu, au ajutat. Biserica e construită după schițele unui faimos arhitect al vremii, vienezul Eduard Reiter, a cărui amintire dăinuie și în Timișoara (unde s-au ridicat conform planurilor sale campusul Ordinului Surorilor de Notre Dame, corpul Colegiului Național Bănățean și a Liceului de Arte Plastice, clădirea Palatului Casei de Economii, dar și biserica romano-catolică din Mehala.)  La final, după 2 ani de zile (1890-1892) în care au lucrat constant, cocoțați pe schele, mai mult de 200 de voluntari, biserica a devenit una dintre cele mai mari din Banat, turlele ei înălțânde-se deasupra colinelor la 63 de metri, destul cât să o vezi de la kilometri distanță. 

Anii au trecut și Vinga, strânsă împrejurul bisericii, simbol al comuniunii dintre bulgari, a prosperat. Apoi, vremurile s-au schimbat. În rău. După al Doilea Război Mondial, vinganii au fost deportați în Bărăgan, iar celor care au rămas, statul comunist le-a confiscat proprietățile și pământul. Mulți au început să plece, fie în Timișoara sau la Arad, în căutare unei noi vieți. Alții s-au întors în Bulgaria, la 2 secole după ce străbunicii lor trecuseră Dunărea de frica turcilor. De ei nu se mai știe nimic. 

Azi Vinga nu mai e oraș, iar în sat mai trăiesc puțin peste 300 de bulgari. Dar obiceiurile și mândria nu și le-au înstrăinat. Tradițiile le țin pentru a nu se pierde pe ei înșiși, iar istoria o învață de mici pentru că sunt bucuroși cu trecutul lor. Iar în centrul lumii e biserica satului, una dintre cele mai frumoase de la noi, a căror turnuri îngrijite încă strălucesc și îi veghează, semn că prezența bulgarilor în Banat nu e întâmplătoare.